o frunză, mamă, mi-ai rămas,
ținută de credință-n gerul iernii,
din vârful unui plop, uitat pripas,
tu balansezi menirea vremii...

mă rog de fiecare clipă să înghețe
și timpului să își oprească goana,
lumina ochilor să-ncerce
să-ți adumbrească, încă, teama...

m-aș face, mamă, primăvară,
să te-nverzesc, din nou, în pomul vieții
și de-aș putea, în suflet să-ți fac vară,
să te întorc, cumva, din mersul sorții...

o frunză, mamă, mi-ai rămas,
și crivățul nu iartă desfrunzirea...
pe iarba înghețată am să-ți las
iubirea mea, să-ți lumineze nemurirea!