Viața este, în esență,
O luptă pentru existență
Dusă de bietul om de rând
Care, muncind din greu, oftând,
Se culcă deseori flămând
Și întrebându-se mereu:
Când va sfârși calvarul meu?
Dar nu prea are mântuire
Căci, în întreaga omenire,
Bogații-au fost mereu, și sunt
Factotum-um pe-acest pământ
Și-având ei pâinea și cuțitul
Se ocupă și cu-mpărțitul
Așa-ncât, dacă le rămâne
Cumva o cojiță de pâine
Sau, Doamne-ajută, un colac,
Mănâncă și omul sărac
Și se roagă la Dumnezeu
Să-l protejeze de mai rău.
Asta e singura salvare,
Iar eu, ca o consolare
Le spun la toți acești confrați:
E foarte bine că sperați,
Dar să nu plângeți când vi-i greu.
Așa a fost, și-așa va fi mereu.

Muncind cinstit, poți să trăiești.
Furând însă, te-mbogățești.