Îmi plac oamenii care preferă să ierte decît să uite,
oamenii care preferă să înțeleagă decît să știe.
Ei nu întreabă niciodată nimic, doar privesc lumea
cu jumătate de ochi și o ascultă cu jumătate de ureche
chiar dacă au murit demult. Viața lor e prea vie.

Printre ei erai și tu, incognito, cu ochelarii tăi de soare
cu lentile verde închis, model de damă.
Credeam că erai la fel cu ceilalți,
credeam că rămîne ceva în locul de unde pleci,
precum umbra de cerneală tipografică în jurul literelor,
după ce ediția se perimează și ajunge la anticar.
Credeam că după ce iubești o femeie rămîne ceva din tine în urmă.
Ca aburul deasupra hulubilor albi, doar a unora.

Credeam că, după ce părăsești o femeie,
și în tine rămîne ceva, cum ar fi boala bronzului
pe buzele de pe esplanada cu statui a îndrăgostiților,
lacrimile negre din ochii de marmură ai unui oraș
cu sîngele tulbure.

Mi-ai spus că nu are rost să păstrez pliculețul de ceai
după ce l-am scufundat o dată în apă clocotită. Cineva cînta
sonata Patetica pe corzile creierului meu.
În geantă mi-ai lăsat ochelarii de soare. Erai gol și cred că erai bărbat.