Un Templu-i România, cu munți care-ți vorbesc,
Cu-orchestre mari de râuri ce ne doinesc întruna,
Cu țărmuri care-n mare superb se oglindesc,
Cu lacuri unde zilnic râd Soarele și Luna...

Iar Dunărea, eternă arhivă de istorii,
Ne-alintă plaiul verde al Daciei străbune
Ce-n sânul ei și-ascunde chiar inima comorii
Atât de jinduită de hoții toți din lume.

Întinse bărăgane cu holde vii de aur,
Coline-mbătătoare cu struguri îmbrăcate,
Livezi, păduri și câmpuri, plus Delta, alt tezaur,
Comune-ncântătoare, orașe minunate -

Toate cu oameni harnici, trăind în libertate
După decenii negre de suferinți amare -
Români ce vor mai multă cinstire și dreptate,
Convinși că doar prin luptă izbânda va fi mare...

Ca niște lungi ecouri ce-n zare se afundă,
Se contopesc în țară 'nnoptarea cu lumina;
Parfum, culori și tonuri prind să se-ntrepătrundă
Cu energii ciudate ce ne-nmulțesc rugina...

Trăim azi suflul nou prin care lumea trece
Cu valuri călătoare izbind și pe român,
Dar sufletul nu-i schimbă, căci el răspunde rece:
„Ce-i val ca valul trece... Iar pietrele rămân !”

18.08. 2017