Mi-a spus odată frunza, bunăoară,
Amprentă de-aș fi pe ramuri nătânge,
Lumina crâmpei mi-ar sta subsuoară,
Membrana-n sărut s-o șteargă de sânge.

Și-ar pune-n celule doar apă din nor,
Duramen s-ajungă al razei complot,
Să dea rădăcinii din creangă fior
Și viselor hrană pe rană de ciot.

Mi-a spus odată frunza-n miez de vară,
Cum poate o dungă de deal nărăvaș
Să ia din văzduh și ziuă și seară
Apoi să le-ntindă pe suflet, imaș.

Cum poate o geană de Soare trecut,
Senin să fixeze orgoliul rănit
De-o gleznă de munte. Bătrân și tăcut,
Cum poate destinul să moară subit.