La moartea lui o stea s-a stins
steaua vânătorului ciclop,

lumina-și dăruie umbra unui arbore albastru
cu frunze tremurate-n cântec
ce mângâie tăcerea,

iar noaptea-i dă glas vântului
curge mimând sunetele dimineților stelare
alunecând spre marea neodihnei
între țărmuri nepăsătoare.

Gândurile capătă zimți de os,
prind un zbor înalt, vertical
și ajung din urmă nesfârșitul
mereu tânăr,

în acest triunghi de uimire
din care privește ochiul cel mare,
lumea se vede nestatornică
și vulgară.