In mine sete-adâncă îmi mai rămâne trează
Când mă ridic prin vis, tăiat pe jumătate,
Dar ard în amândouă, ca soarele de-amiază
Și-apoi îmi sorb ca vinul, sublimul din păcate.

Îmbărbătez pământul ce-l țin în stăpânire
Când îi recit din marea iubitelor izvoare
Și setea lui mă face de parcă-aș fi un mire
Îndrăgostit de-o minte, ajunsă cerșetoare.

Cu mâna-ntinsă gândul aștepta-o tresărire
Să treaca fulgerând deșertul humei mute,
Dar cerul minții tace de parcă nici nu-l doare
Că-ncet, încet, nisipul refuză să m-asculte.

S-au ofilit toți lupii, c-urechile pleoștite
Vor norii să-i ajungem ascunși sub ochii tăi.
Pe câmpul alb de stânci cu suliți necosite
Încep să mă târască pe drumul cel dintâi.

Am fost salvat de lacrimi aproape pân' la frunte
Doar trupul de pământ mustea de fericire
Deșertul minții mele nu-și mai aduce-aminte
De mine și de mare si nici de mândrul mire.