Lasă-i toamna, amintiri,
Pașii ei spre tine vii,
Ai ei ochi chiar ți-i dădea,
Și arbori în genunchi plângeau,
De-un dor, fior, ce ți-l purta.
Lasă-i noaptea, ziua, orele,
Apusul târziu, zâmbetul, minutele,
Pentru acel rai desfrunzit,
Și momente ce a greșit,
Ca să mai poată un pic.
Lasă-i vorba, mângâierea și parfumul,
Să asculte, să-și mai știe drumul,
Să nu-i mai fie dor de nimic,
Sufletu-i rai pustiit,
Nu mai știe unde a greșit.
E toamnă-n oraș, pe deal, pe șes,
O culoare e-n cădere pe frunzele ce ies,
Toată lumina din sufletu-i rugină,
Vântu-i aduce urme de vină,
Toamna-i luată, pustiu fără tine...