Filozofie părintească...

Mi-e atât de dor, de tata!
Și de adepții lui cei geniali...
Când sfaturi îmi dădeau pe îndelete,
Să-mi creioneze viitorul ideal.

El, tata, scriitor voia să ajungă,
Ca să deștepte lumea în jurul lui
Și știința lui cu toți neștiutorii s-o împartă;
Dar soarta capricioasă altfel a ales,
Când gândurile lui strigau, Progres!
Poate era prea mic în univers...
Mare, sigur este, pentru a lui fată.

- Prea bun, prea prost și prea cinstit
Sunt și am fost, îmi spunea tata,
Cu cine nici nu trebuia luat în seamă,
S-a profitat de bunătatea mea,
Și am răbdat ca Iov, în viața asta,
Cui am greșit? Naiv se întreba,
Căci am plătit dublu și-ndesat orice nimic,
De aceea vreau pe alții să-i deștept la timp,
Deși totul în viață e relativ.

- Știu multe, draga mea copilă,
Dar, foarte puține, în același ritm,
Să te învăț o viață întreagă
Și tot nimic eu nu te-am învățat,
Căci viața este o ecuație divină.
Ce suntem noi oamenii cu adevărat?
Poate aflăm, dar sus în ceruri.

- Atâtea întrebări mi-am pus în viață,
Îmi spuse tata, gânditor ca Buddha,
Arătându-mi o tâmplă obosită,
Și atâtea răspunsuri am încercat să-mi dau,
Cât marea frunzelor căzute toamna,
Și din enigmele vieții nimic nu am aflat,
- Ție, ce să-ți predau ?
Decât ce am citit și experimentat,
Căci vieții încă nu-i cunoaștem taina.

Ce suntem noi oamenii în univers?
Furnici pe-un mușuroi balșoi,
,,A fi sau a nu fi”
Ne întrebăm, ca Hamlet,
Neputincioși în fața sorții,
De ce venim, de ce plecăm ?
De ce iubim, de ce visăm?
Ce guri hrănim, în cer divin ?
Când vom avea habar ce suntem
Și pentru ce ne înmulțim?

Enigme și iarăși enigme,
Zbateri aiurea, fără de rost,
Dar știu, îmi spuse tata foarte serios,
Că trebuie să fim mai buni,
decât am fost...
Ãsta e marele secret!
În rest, cum venim, așa plecăm,
Tot goi, tot proști.

,,Nimic nou sub soare”

20-11-2018