Ades îmi pare cum că cerul
A fost și el cândva rănit,
Și astfel plânge cu durere,
A plâns demult, a plâns sleit.

Fărădelegea omenirii
Rănise mult, rănise greu,
Până și huma și țărâna
Pe care stă piciorul tău.

Dar astăzi fapta nu se-ndreaptă
Spre adevăr și gândul bun,
Și-astfel se stinge omenirea
În jocu-i mizer și nebun.

Dispar moravuri, idealuri,
Se lasă 'ncet o umbră grea
Peste gîndirea sănătoasă,
Ce să-nțeleagă nu mai vrea.

Dispar cuvintele de veacuri
Ce adevărul l-au vestit,
Și-astfel de ce n-ar plânge cerul,
Fiind atât de grav rănit ?