Se spune c-a fost cândva, într-o țară depărtată,
Vasilisc cu traiul singur și privirea blestemată,
Sub ai cărui ochi năprasnici, totul împietrea pe veci,
Astfel că, în orice clipă, el vedea doar lespezi reci
Și o lume ferecată în cristale adormite:
Din cer făurea o grotă, dintr-o ploaie – stalactite,
Din castele somptuoase – mușuroaie cariate,
Și cariatide slute din fecioare preacurate,
Iar din soare – discul neted ce-l asvârle discobolul,
Iată ce făcea privirea-i, fără a-i cunoaște rolul,
Fără-a ști că ochii înșiși pentru toate poartă vină,
Mult s-ar fi mâhnit să afle că-i în beznă, nu-n lumină,
Căci de fapt iubea frumosul și-avea suflet de artist:
„Cum să cred în mântuire, când în juru-mi totu-i trist?
Totu-i piatră, da!“ își zise. „Și moloz și zidărie!
Unde este al lor Meșter? Se mai află în trezie?“
A chemat atunci la sine pe un înger fără corp,
Ce-n privire nu-i apare, ca lumina în ochi orb,
Iară îngerul îi spuse: „Ia și cată înăuntru-ți!
Dacă universu-i rece, este semn că-n tine însuți
S-a ascuns a lui suflare! Cearcă-acolo de-o găsește!
Doar cunoașterea de sine e cea care mântuiește!”
Și-a plecat îngeru-n stele, a rămas doar vasiliscul,
Cântărind a lui cuvinte, ciocănindu-le cu pliscul,
Sensul căutând să-l scoată din ciudata glăsuire,
Rătăcea căzut pe gânduri prin pădurea de menhire,
Și, precum cameleonul, ochii-n sine își întoarse
Ca să vadă ce natura din trufie-i refuzase.
În piept roș atunci găsit-a inima, plămânii gemeni,
Pentr-o clipă, căci pe dată s-au și prefăcut în cremeni,
Și-mpietrit de-a sa privire, mort rămas-a vasilisc,
Mântuirea-i fiind deci stânca ce de-a pururi l-a închis.