Taciturn și vast, oceanul poartă-n sine ca-ntr-un sipet
Lumi profunde, încâlcite, de sargase și corali,
Insule se țes din verva fremătând de-al vieții sclipet
Și plutesc în larg de-a pururi sub curenți continentali.

Tot așa și amalgamul de emoții care suntem,
De organe, nervi și glande ce se-nvălmășesc în noi,
Construiesc firavă plută peste vremea-n care curgem,
Fără șansa de-a mai prinde fluxul mării înapoi.

Dar să trecem la poveste: dintre ape iese-o sticlă
Cu mesaj de naufragiu ferecat sub tainic dop,
Un matroz o pescuiește și-n corabie-o ridică,
Cercetând biletul galben: e al unui mizantrop,

Care naufragiul tragic a-nvățat să și-l iubească
Și a lui singurătate o cântă necontenit,
De aceea-n lungi poeme, el mesaje-a întocmit,
Urgentând pe-oricine trece, insula să-i ocolească.

***

„Insula mi-e fericire, locul meu e cel mai blând,
Am atâta libertate să vorbesc, să râd, să cânt,
N-am nevoie de vreun Vineri, eu am fiecare zi
Să-mi slujească cu credință, doar s-o chem și ar veni.

Am palmieri cu nuci de cocos ce m-adapă din belșug,
Dintr-o scoică uriașă făurii lamă de plug,
Semăn în pământ durere și iese dintr-însa viață,
Semăn negurii de noapte și răsare dimineață.

Te implor, de-mi vezi poemul, străine, nu te-apropia,
Nu-ți voi da nici o fărâmă din seninătatea mea,
Mai găsești insule multe, doar cu ochii cât le vezi,
Îți alege deci o alta un’ să naufragiezi!”