Mă simt copilul nopților stângace,
Cu trup golaș în friguri nesfârșite,
Cu tălpi zdrelite, de sânge năclăite,
Sub veri ce mor când timpul, ore, toarce.


Și sunt copilul lepădat pe lume,
Al nimănui, de nu-mi cunosc nici gena,
Iar lumea cască gura ca balena
Să mă înghită…mulți să mă sugrume…


Mă simt orfan gustând pelinuri crude,
Și sorb amar din poale de izvoare,
Prin toamne reci când frunza-n jale moare;
Și le zâmbesc crezând că îmi sunt rude.


Am umeri goi - nu să arăt povara
Pe care-o duc prin râs de uragane -
Și șovăind primesc și buzdugane
Cam peste tot…albindu-mă ca ceara.


Mă simt copilul nimănui pe lume,
Și gol, rănit, vitraliu-n pironire,
Și mă clătesc prin versuri de mâhnire,
Și-o vreau pe mama…pașii să-mi îndrume…