Dis-de-dimineață eu mă așez sub steagul poeziei tale și stau drepți toată ziua.
Când apare Soarele, îl salut,
când apare iarba, mă înclin de asemenea.

Apoi, pe la zece, mă uit fix pe deasupra
băieților care descarcă pâine și trag adânc
aer în piept să te simt.
Sătul, parcă aș vrea puțină apă.
Nu-mi dai tu, cititorule, din apa rămasă
de când ea îți vorbea mult?

O, amiaza!?! Nici nu știu când, oare când a trecut?
(Niciun semn de la ea, nicio firimitură sub masa săracului Lazăr!)
Dar oare câți ani Iov cel Bătrân a visat un sărut?
Oare nu poate Lazăr, micul nostru soldat, să rabde trei ceasuri? Trei zile?

Iată, e deja patru după-amiază, când trec înapoi
fiii și fiicele, carnea cea proaspătă și bună de tun.
Râsul lor se agață și stă spânzurat de cornișa gheretei o vreme. Cel puțin unul se strâmbă și face pe măscăriciul sub nasul meu neclintit.
Eu mut steagul puțin mai încolo.

Mai trec, scrijelind gardul ființei, niște minute și ore.

Și cum seara e cel mai urât, îmi vorbesc mie însumi despre soldatul roman
îndrăgostit de prințesa romană din vremea lui Tiberius, neștiutorul.
Dis-de-dimineață el se așeza sub steagul poeziei sale
și, când apărea,
saluta Soarele,
saluta iarba
pe care ea luneca, atotștiutoare.

Soldatul acela, băiete, a stat luni, poate ani,
până când ea i-a aruncat o privire,
până când ea l-a făcut străjerul ei personal.
Și cum stau eu și privesc Luna, tot așa
și el o privea și era privit
sau, mai bine zis,
privirea lor se rotunjea, tot mai adânc, în ea însăși.

E deja noapte, străjerul meu, și suntem amândoi cum suntem.
Știm de ce a plecat soldatul de sub geamul prințesei, așa, deodată? Nu știm.
Nu știm nici măcar dacă ea doarme.
Iar ce visează? Ehei, Lazăre, bați câmpii deja, fiul meu!
Ia și te culcă, bobocule!
Mănâncă și dormi!
Dormi și mănâncă!
Mănâncă și dormi!
Dormi și mănâncă!
Mănâncă și...