lasă pasărea asta să ţipe
ca o sirenă ca o nevropată
ca o dezmoştenită

fă-te că nu-i vezi
ridurile bunele intenţii
răutatea benignă şi supunerea oarbă
cârdurile de pui care aveau să fie
purtătoarele de cuvânt ale sărutului

învinge-i odată
religia invaziile… absenţele
mergi până într-acolo…

nu sta-n drum
treci pe lângă
mâinile-i lipsă
şi năprăznicia domolită
a vânătorului slab de înger
care şi-a făcut din pradă
iubită

ca un prost

ca un cerÅŸetor

ca un prinţ în lumea aceea
nevăzută în veci
cu ochiul liber

deci, cum spuneam
lasă pasărea asta să ţipe
să-şi târască amintirea nostalgia letala
a viitorului rămas în trecut

calcă striveşte ciocneşte
în numele a ceva doar de tine ştiut


las-o
las-o să ţipe
până ce durerea
o va amorţi
îi va lipi sufletul
de cerurile gurii



vei împlini astfel
setea de cruzime a pământului
destrăbălarea josnicia nimicul

las-o!

înainte
i-am frânt eu gâtul
să nu mai poată privi vreodată
înapoi.