Canon 6.02.2020

E-așa de liniște afară, atâta toropeală lină,
C-auzi și fulgii moi de-omăt cum vin încet,
În lungul drum din bolta boreală, albă,
Spre-un chinuit pamânt al setei de absolut.

Se cerne ora, e dimineață-n noapte, și-acum, blajin,
Cu delicatețe multă, de om sfios, acuma dar,
Bunii si străbunii s-arată-n vis de om ce nu-i hain...
Purtând cușme si cojoace - și mână turmele spre viu izvor.

De-acolo, vor merge mai departe, în sus, la muntele,
Ferit de neamuri ce nu-s rudenii, ci doar dușmani.
Vor merge ei așa, la vârful știut de preoții vechimii.

Acolo fii-va ceas de judecată pentru aceia ce-au uitat,
Ca neamul nu e gloată, ci mândria limbii, nespurcată,
Spre-a nu slei din calea dreaptă canonul minților dintîi.