Un cântec mut,
lebăda cântă
când moare.
Albul o doare,
luna pustie o face
să plângă.
Nu-i nimeni
să-i șteargă o pană
de rouă.
Așa și poetul
își împlinește destinul.
Chiar și un veac de trăiește
în glorie,
tot singur în noapte,
ca lebăda
moare.