a fost odată un uriaș care lua infinitul și-l frământa în palmă
rădicând stâlp la porțile dorului să fie de amintire
și pentru că norii umblau dezlegați
le-a turnat în piatră o masă la care să-și ostoiască tăcerile
și pentru preaplinul cerului și pământului
modela din vise paseri iele
măiestrele
și zâne și taine
mistuite de ardoarea unui sărut
pentru că uriașul nostru vedea nevăzutul

timpurile i-au mâncat visele,
relele i-au șters urmele, maiastrele l-au luat
dintre noi a plecat
sufletul e mai gol, cerul mai trist
și infinitul tot mai departe