we'll survive, spuneai astă vară, pe atunci lumea era încă plină de oameni,
de părinții cuiva, de bunicii cuiva,
lumea era plină de copii nenăscuți și date probabile de naștere,
de oameni niciodată împărțiți în pozitivi și negativi,
era vară, era vacanță, trecuse deja un val,
pe atunci lumea era mai plină,

apoi a venit valul doi, apoi a venit toamna și au venit
toate zilele și toate orele pandemice
toate cifrele zilnice de la ora 13,
ceasul bătea zilnic doar ora 13
eu mă spălam pe mâini de trei ori cu săpun, la fiecare oră, cum bunicii noștri își făceau cruce de trei ori, când treceau pe lângă vreo biserică

oamenii treceau la fel, singuratici, în orașul ăsta ai loc să te distanțezi,
odată m-am urcat într-un autobuz, nimeni nu se mai îmbulzea, nimeni nu mai râdea, nimeni nu mai povestea cu glas tare ce le mai făceau copiii și nici ce mai găteau pentru prânz, nimeni nu se mai îmbrâncea pe holuri în pauze, nici măcar poliția nu mai striga după noi, stați în casă, pentru că

ne obișnuisem

era toamna târziu, începuse valul al doilea, în România se murea zilnic, ei mureau,
noi trăiam mai departe, oră după oră
era o lume albastră verzuie a măștilor de unică folosință
aceeași lume în care, cândva, norii creșteau din pământ
aceeași lume în care crescusem orizontul, iubirile, nașterea, moartea
și toate acele versuri

între un val și următorul, mă opresc pentru o clipă, privesc spre cerul senin de mai și mă gândesc,
poate că ai trecut prin boală, poate că te-ai vaccinat, poate că ți-ai lăsat din nou părul lung
sau poate că spitalul unde lucrai e și el devastat de pandemie

între un Happy Diwali și un Eid Mubarak,
între un Crăciun Fericit și un Hristos a Înviat,
we'll survive

mă uit la știri și plâng,
pe aici, oameni mor tot mai puțini,
zilele trecute mi-am făcut rapelul
și atunci nu mi-am mai simțit mâna