Petale de cireș, suflă vântul, făcându-le vârtej,
Mă împresoară în livada in care
Sub raze blade de soare
Visam cândva un basm cu o prințesă și un paj.

Miresme dulci îmi poartă pașii
Pe poteca ce duce spre acel nuc bătrân
Sub care cu apă din lacul cristalin
Îmi răcoream cu bucurie obrajii.

În lumina înserării, disting cu greu
Un flăcău cu trup de zeu
Ce-și spală lin sudoarea
Cântând încet un vers dulce,
Despre o fată care e mai frumoasă decât luna
Pe care adesea o vedea in vis.

Cu păr bălai, bogat, încins
Cu flori de cireș, împletite într-o cunună.
Cu ochii aceia ca iarba câmpului,
Privindu-l cu drag și atât de cald,

Pătrunzându-i în adâncul sufletului,
Șoptind cu a ei guriță cât îi e de drag.
Cu fiecare pas unduindu-și trupul ademenitor,
Făcându-l să își dea frâu liber viselor.

Cu inima săltând în piept,
Încep să cânt încet,
Tot ce am pe suflet.
Răspunzând cu același dor,
Și în suflet și în glas,
Pentru acel prinț ce-n vis s-au arătat,
De nerăbdare făcându-mă să mor.

Cu ochii de culoarea mierii,
Privindu-mă de parcă aș fi
În liniștea înserării,
Podoaba cea mai de preÈ›
Din cufărul comorii.

Pe chipul acela bătut de soare și de vânt,
Dar cu pielea ca de catifea,
Se citea cu ușurință un singur sentiment,
Și acela e iubirea.

Nu credeam că am să văd vreodată,
Clipa când acel vis al meu va deveni realitate.
Și că acea poveste minunată
Va deveni cândva adevărată.
M.A.L. 1.4.2019