Deșert pe apele ochilor, tunete și fulgere de sticlă
din focul de tabără,
incert,
așa curgea înserarea printre clepsidrele crengilor,
era o vreme
de iarnă cu urme de cerb în zăpada cabanei,

devreme,
lumina se-ntorcea din zâmbetul fetelor colindând
mai albe decât fulgii
la stână,
se lipeau pe mieii cei liberi
ai mâinilor mele, învelite în lâna bătrână -
mănușile mii, cu stele făclii…

Eram tineri, aproape copii.

Curgea palinca-n valuri fierbinți,
părinții râdeau de departe
de sfinți,
pesemne
și noi eram așa prinși unul de altul,
eram globuri în glob și vârful de brad,
cetini și cântec, rob lângă rob, lângă sobă,
trosnind printre lemne.

Prin ochii tăi mari, ca prin hublouri, priveam adâncul de izvoare șoptite.
”Scad!”, îmi spuneai dulce, ”iubite,
uite cum scad
orele, cum timpul dispare de parcă… rien ne va plus…”

”Oui, rien…” răspundeam eu
sau tu, râzând fermecătoare.

Oare
am fi trăit fericiți până acum, când suntem
și orele scad?

Habar n-am, habar n-ai și nici n-ai avea cum să știi -
doar eu văd, te revăd străvezie
cum îmi umbli prin gând
și prin iarnă,-n secret,
din când în când, de azi și de mâine
și de ce și cât
va mai fi (cine știe?!)

în visul meu gri…