Dragul meu,

Îți scriu de aici, dintr-un loc care pare marginea lumii, deși suntem în inima ei de granit. Sunt foarte departe de orașul nostru, de strada unde pașii noștri sunau a acasă. Aici, timpul are un alt chip, unul de fier și de gheață.
Să știi că lămâița încă înflorește. E un miracol mărunt și încăpățânat, un alb imaculat care sfidează cenușiul acestor computere și zgomotul deșert al ziarelor. Miroase a primăvara noastră, dar parfumul ei se pierde repede în fumul trenurilor care nu mai vin.
Nu cunosc pe nimeni aici. Trec pe lângă mine mii de umbre, chipuri grăbite care privesc în pământ de teamă să nu vadă cerul gol. E atâta lume multă, dragul meu... o mare de oameni care se mișcă fără direcție, dar sunt atât de puțini oameni adevărați. Suntem înconjurați de mulțime și totuși suntem singuri în acest labirint de ziduri reci.
Am întâlnit pe bancă o păpușă de turtă dulce. Mi-a șoptit că stelele au fost furate de tâlhari nepedepsiți, dar să nu mă tem, pentru că eu sunt una dintre ele. Am râs cu tristețe, gândindu-mă la tine.
Te caut în fiecare fulg de zăpadă care îmi atinge mâna. Dacă lămâița înflorește, înseamnă că undeva, cineva încă mai iubește. Și cine iubește, mi s-a spus, trebuie să prospere, chiar și aici, în acest exil de gheață.
Rămân aici, pe bancă, să păzesc acest miglio de fericire furată. Până când ninsoarea va acoperi totul, până când vom redeveni amândoi acele stele care au scăpat.

Camelia Opriţa, din volumul / Labirintul / 2002