Printre pietre cuvântul e abrupt, rupt de sus. Stelele clipocesc
lumină și neliniște. Pietrele sunt inimi îngropate demult.
Nu ele tac, ci noi amuțim în preajma lor, ori poate adormim,
culcați pe-o parte, respirând ca niște copii.
Tăcere! Inima noastră e înfășată în scutece noi.
Creștem odată ce vântul rupe din carnea pietrei, ne-o oferă
s-o respirăm ca pe-o mireasmă veche.
Ca pe-o pernă pentru podul palmelor după rugăciune, după ploaie.
Creștem odată ce gândul ne înalță munți pe care îi venerăm.

Mireasă e piatra pentru ochiul vânătorului de giuvaere.
Abecedar al unor civilizații ostenite.
Ca și Pigmalion, noi ne oprim din drum în fața formei împietrite,
din drumul nostru, săpat de râul neprielnic al sorții,
de zbuciumul datoriei de a înflori și a ne ofili
și vorbim pietrei – mulțumescu-ți, fecioară, că mi-ai dat viață,
mie, muritor de rând.