”pînă și o semiotică presemnificantă sau contrasemnificantă conține noduri de coincidență gata să constituie centri de semnificantă”

am avut odată un cîine, de fapt o cățea. o chema laika
și avea ochii galbeni. chiar dacă nu a murit în spațiu,
tot a murit, pentru că pe ea a sfîșiat-o timpul.
dovadă că spațiul și timpul sunt absolute.

mamaie o lega pe laika în deal, unde aveam porumbul
și eu urcam dealul seara, să-i duc mîncare. pe deal cobora
înserarea, dulce și tristă ca o fecioară perenă
cu himen elastic, pentru că părea aceeași mereu, înserarea
e nevindecabilă, nu poți scăpa de ea, iar laika nu știa filosofie
ea mă aștepta seară de seară să-i duc apă și pîine și apoi se apuca de treabă
să alunge mistreții care ne prădau porumbul.

apoi cînd coboram dealul mi-a ținut calea un șarpe și m-am speriat
apoi am prins curaj, dovadă că frica e relativă, nu absolută
apoi laika a murit, dovadă că moartea și dragostea sunt absolute.
mă priveam în ochii acelei cățele și vedeam o dragoste fără limite
dar privindu-mă în ochii tăi, nu mai știu ce să cred despre dragoste.

laika nu m-a mușcat niciodată, dragostea a sărit la pieptul meu
la gîtul meu și am sîngerat ani. pînă la urmă tot a rămas, dar în alte femei
aceeași dragoste, ca același apus, cu himen elastic, care nu se dezvirginează
decît în creier. laika și-a făcut datoria, dragostea și-a făcut datoria.
eu am rămas asemnificant, ca într-o poveste de frații grimm în care eu eram tatăl.

am încercat să învăț să cînt la fluier, dar n-am reușit. îmi place muzica
doar că trupul meu rămîne însărcinat cu ea dar eu nasc doar copii morți.
dar stau în cuvinte ca în iarbă, stau cu gura deschisă pînă îmi intră
șarpele în gură. se întîmplă uneori. uneori e relativ, dar cuvintele
sunt absolute și aici intervine paradoxul. că tu ai fost șarpele
care a pătruns în inima mea și eu am crezut că dragostea e absolută
dar ea a fost doar relativă. dar laika a fost absolută.

uneori mă gîndesc la mama. dar asta e clar o propoziție absolută.