Îmi imaginez o dimineața simplă. Poate fi cu tine. Sau nu. Tu oricum ești mereu în ideea de aer. Lucrurile simple rămân. Așa mi-ai spus. N-am făcut altceva decât să prelungesc gândul că nu vei pleca niciodată. N-am aruncat scrumiera de pe balcon, deși mă enervează asocierea asta de rest cu prospețime. Las ușa deschisă. Aerul tău circulă prin încăperea în care pescărușii își aruncă țipetele ca într-un container cu uraniu. Înăuntru nu mai e loc decât de explozii întârziate, cum spuzeala unui pojar ce te înghite încet fără să poți face mare lucru până scapi. Nimic mai simplu. Va trece. Dai din umeri, suporți fatalitatea și înghiți aerul acelorași dimineți egale în subsolul unei conștiințe. Și circuli...