Mireasma ta a rãmas în sufletul meu
ca într-o sticlã veche de parfum,
golitã şi-nchisã etanş.
Mi-e teamã s-o deschid
dupã atâta timp
pentru cã te-ai risipi.
Te-ai risipi de tot.
Mi-e teamã sã nu-mi sparg comoara
şi-mi strâng înfriguratã aripile în jurul ei,
încât devin un zbor curgând în mine.
Un zbor vâscos
împiedicat de trupurile vechi,
pe care mi le-am lepãdat
zi de zi,
clipã de clipã.
Am nevoie de un foc purificator
şi de un vânt care sã împrãştie cenuşa
vechilor mele trupuri.
Dar ai grijã, tu, vântule,
nu-mi risipi mireasma
vagã
a copilãriei pe care
încã
o port
în suflet
şi care mã vindecã de rãnile
inconsistenţei lumii
şi ale timpului prezent.
E tot ce mi-a rãmas!