Cândva,
un copil al nimănui mi-a dăruit un led şi-un difuzor legate de calorifer,
mi le-a dăruit pe tăcute, ca de la nimeni la nimeni;

în roşul ledului mi-am auzit văzându-mi mama, viitorul şi inima înfricată,
niciodată n-am fost singur cât pâlpâia buba aia vorbitoare -
„aici, Radio România Actualităţi, a fost ora douăzeci şi una, bunăăă seearaaaa copii", spunea Făt-Frumosul închipuirii mele;

îmi promitea buba că atunci când voi fi mare nu voi mai suferi de foame, frică şi de păsări sinucigaşe.

Parcul din spatele terenului de fotbal foşnea singuratic şi ameninţător, eram înspăimântător de copil;
între palmele mele, Ileana Consânzeana îşi pieptăna dragostea,
paturile celorlalţi copii scârţâiau de legănat şi depărtare.

În disperarea magiei mele niciodată atinsă, în teroarea copilăriei necopilăroasă,
mă dureau întâmplări nevenite încă,
anotimpurile curbau geamurile cu umbre străine,
dar pâlpâitul ăla, difuzorul ăla legat de calorifer ca un apendice prietenos
mi-au fost de-ajuns,
mi-au fost de-ajuns.