Suntem într-o permanentă viață de vară: ne naștem crescând repede, iubim stând la rând, ne înspăimântăm când vedem porumbei striviți (parcă ieri eram cu ei la o cafea în parc, sub statui).
În spatele nostru, alături de noi, în fața noastră ne însoțește mama liniștii, din care ne facem că nu am ieșit. Pentru a ne păstra echilibrul cu care ne și înfofolim indiferent de anotimp, plătim constant o lebădă să ne transporte clandestin și paralel umbrele până la cântec.
Rămân în urmă ierburile ce cresc torențial, în care se face dragoste (și nu mă refer aici doar la sex) până te prinde noaptea singur pe falezele coapselor transformate în cearșaf și cântec.
În tot acest timp, ca orice om cu capul în nori, soarele mi se golește pe dinăuntru.