sap
și iar sap
în adâncul liniștii
cu mâinile goale
am ajuns la fundul
singurătății
se rostogolesc ca niște
pietre peste mine
cuvinte nerostite
legate în lanțurile
tăcerii
ca niște ocnași
condamnați la viață
copaci cu fețe livide
cu amintirea verdelui
în trunchi
biciuiți de întuneric
mă împroșcă cu tăcerea
lor de lemn
încerc să le spun
despre viață
dar inima lor de lemn
aruncă cu așchii în mine
cu buturugi
cu bucăți de cer
încâlcite între ramuri
mă simt un copac cu
rădăcina
înfiptă între stele
mă simt o stea care
și-a fracturat viața
în cădere.