mi-ai scos inima din piept, râzând
și ai băgat-o într-un pantof
mi-ai zis: poartă-l până crapă,
să-ți amintești cum se umblă
fără s-atingi pământul

apoi ai învelit sânii în șervețele,
i-ai legat cu aţă de papiotă
și i-ai aruncat peste balcon
cu râsul tău de căprioară beată

am fugit după ei pe străzile goale,
strigând numele tău prin tramvaie oprite,
în ale căror burți crescuseră deja flori – iriși
probabil, ca ochii unui poet
căruia marea i-ar da peste bot o carabă de val
dacă ar afla că-i trădează albastrul
cu alte reflexii

ţi-ai întins șoldurile peste tejgheaua
unei farmacii abandonate
și mi-ai ordonat să scriu rețete pe coapse,
şi să le semnez cu ce mai am pe sub piele

te-am scris de patru ori
te-am rescris cu stângăcie
până mi s-a tocit dorul
apoi am șters totul cu o lacrimă
(puțin teatrală)

ți-am scris cu chimic numele
pe dosul palmei, şi-apoi l-am șters
prefăcându-mă că te mângâi
te-am înjurat dulce, că așa știu eu
să iubesc

iar tu râdeai goală, sub halatul deschis,
mângâindu-te cu guma unui creion

mi-ai cerut să-ți ronțăi degetele de la picioare
și să nu las, sub niciun pretext, neatinsă
unghia mare

(am cunoscut odată un tip care își exprima romantismul
exclusiv în cuvinte scârboase – niciodată nu cred c-a fost iubit
cu atâta patimă
mincinoasă)

iar eu, copil prost,
în loc să chiui şi să-ți jupoi fasciile umede,
îți număram venele de pe glezne,
sigur fiind până la delir că
nebunia ta curge
prin fiecare
cu reynolds mici.

nu m-ai sărutat
nu m-ai îmbrățișat
m-ai lins în loc de adio,
ca un animal care știe
că sfârșitul e mai gustos decât începutul

și-apoi ai dispărut,
dar am început să te visez invers
mai întâi se făcea că-ţi dezgolesc spatele,
apoi coapsele,
sânii – neapărat se face că
mâ stropesc
iar când îți apare fața,
invariabil tresar
speriat