Tac
Dar nu cum tace prostul — din lipsă de idei,
ci cum tace ironic-stilatul
care știe că orice cuvânt poate fi o grenadă
posibil declanșatoare.

Ea mestecă.
Eu — mimez.
(Tehnică veche: mesteci încet, ca-n reluare,
îți înfigi limba sub dinți și păstrezi gura ocupată,
doar ca să n-o folosești pentru ce n-ar trebui spus.)

Odată i-am spus că are clavicule discrete,
ieșite frumos, geometrice,
ca două paranteze lăsate de Rodin într-o schiță,
dar pe care anatomia a aprobat-o dintr-o privire.

A reținut doar cuvântul „schiță”.
S-a uitat la mine
(ca la ceva încă neterminat, dar de care se va ocupa în curând).
Mi-a zâmbit sec și a zis că am vocabular de osteopat,
m-a întrebat dacă n-am timp să-i recomand eventual și un antiinflamator.

(De-atunci vorbesc doar despre supă
și nici așa nu scap:
„— Gustul copilăriei! De unde ai rețeta?”
„— De pe plic.”)

Tăcerea e forma superioară de negociere
prin aceea că
spui totul prin nimic și, în plus,
lași celuilalt libertatea să greșească interpretarea.

Așa că tac.
(strategic)
Concentrez în asta toată noblețea eșecului.
Tac și-mi pare, tot mai des,
că semăn cu tata când îl întreb câte ceva.
Iar la capătul tăcerii,
adaugă doar că plouă —
și că ploaia e bună la ceapă.