stau la unirii de-un sfert de oră
nu pentru că mi-e rău
sau că aș aștepta pe cineva,
ci fiindcă m-a paralizat fonic
o femeie care locuiește în boxe
și-mi spune, cu glas de confesiune mimată,
că trenul merge spre dristor 2
de parcă m-ar cunoaște.
de parcă vrea să-mi spună un
quelque-chose,
dar cu filtru
care să n-o compromită.

e vocea unei femei
care probabil deține un copil mic,
a mâncat ceva la pachet
adus de acasă, într-un borcan —
(face eforturi cu soțul) și,
ca să nu-și rateze căsnicia,
e-n stare să facă absolut totul:
de pildă să-și exerseze
vocea erotică
la serviciu, între „atenție” și „se închid ușile”

(sau poate doar își îndeplinește o fantezie)

n-am mai plecat de la a treia garnitură.
mi-e jenă să recunosc,
dar îmi place
să fiu ținut pe loc de ceva
impersonal.

(mi-aduc aminte de cearta părinților —
cine să mă ia de-o parte
și să-mi spună că viața nu-i pepsi twist,
că banii sunt puțini,
și brânza e scumpă
iar apelurile la 8989 vin separat
pe desfășurător.)

trenul de la linia doi
circulă în direcția
gara de nord — dristor 2.

gara de nord urcă,
drum lung, cu interioare gri
și miros de chimie.

dristor 2 coboară
acolo
unde o fostă iubită probabil acum
se dă jos din pat
și deschide geamul —
dacă nu i s-or fi schimbat între timp
obiceiurile.

mai rămân un tren,
cu buzunarele goale
și o cutie de mentos
pe care o strâng ritmic
ca să nu mă gândesc la nimic.

vocea zice iar „atenție, se închid ușile”
și mi se pare că o zice pentru mine,
că s-a săturat și ea.

am iubit femei reale —
care sforăiau, unele care strigau,
altele care îmi furau hainele,
dar nimeni
n-a știut să mă oprească
din mers
ca fata asta
care nici măcar nu cred
că există. dar care
m-a disciplinat
impecabil.