m-au năpădit anii.

umbra mea se întinde
goală şi lacomă
ca o sculptură de Giacometti
rânjind la pereţii
întorşi pe dos

aş putea scrie versuri
despre nimic
dar călimara a secat
ca izvoarele ce-mi curgeau
odată prin vene
şi prin tine

viaţa m-a luat tot timpul
pe nepregătite
dar la sfârşit voi spune
doar atât:
a fost frumos pe-acest pământ
în această lume
care mi-a dat aripi
chiar dacă n-am învăţat să zbor
şi mi le-a frânt
taman când eram pe punctul
de-a pipăi cerul
sau ce credeam eu c-ar fi acesta

nu-i nimic
merg înainte mărşăluind
ca un centurion
împovărat de cohortele amintirilor
uneori
alături de tine