/în acest poem, cuvântul se va pronunța românește.
ce-ru-lean./

era o lumină virgină de iarnă de sfântul andrei
și tristețea era fină filigrană în toată casa
se rostogolea ca un corp dezgolit la vale
pe buzele noastre uscate

îți pictam obrazul
cerulean
după ce toată ziua transpirasem în frig
mă tot plimbam mai vagaboandă
decât femeia de la întreținere
într-un oraș de nevroze,
adunând tăceri
fire de păr și ațe
de pe urmele oamenilor –
n-apucam să ridic o lacrimă
că altcineva își muta mersul în spatele lui
strivind-o.

tăceai și tu de parcă
doar îmi țineai de urât,
eu mă odihneam
pictându-ți obrazul
în care nu ploua, nu ningea
nu zbura nimeni.
te priveam în ochi cu prudență
era călduț, era o lume mică,
fără schimburi comerciale
totul
doar de la dumnezeu
atât cât trebuia să fie.
de frică, îți spuneam cuvintele pe jumătate,
înghițind restul
ca modigliani
când picta priviri fără irisuri -
nici el nu-și cunoștea femeile
cu adevărat.

era o lumină virgină de iarnă, care făcea primii pași
iar eu mi-aÈ™ fi dorit
să nu fie