Ploua. Dar nu tare.
O ploaie blândă, ca un gând rătăcit,
sub umbra timpului ce spală
urmele întrebărilor pe care nu le-am știut rosti.

Sub pânza galbenă ce ne-mpletea pașii,
ne sincronizam, tresărind ca două inimi
topite într-un singur ritm,
și parcă iubirea nu se năștea
dintr-un sărut,
ci din pașii noștri
ce se inventau unul pe altul.

Tu râdeai,
iar eu îmi ascundeam tresărirea
sub un zâmbet care nu știa să mintă.
Pașii noștri dansau
pe-o alee retrasă,
ca niște poeme care au uitat
să mai fie citite.

Și-atunci ai spus: „Hai, taci și iubește!”
Și-am tăcut.
Am lăsat ploaia să ne îmbrace în ea însăși,
până și gândurile au amuțit
în acea clipă cu respirație de veac.

Sub umbrela galbenă
curge încă povestea din mine,
iar tu,
cine știe prin ce oraș sau vis,
o mai fredonezi.

Ne-am ascuns sub atâtea umbrele uriașe,
ca sub niște catedrale fragile,
de teama stropilor ascuțiți de iubire.
Dar acum,
sub această mică umbrelă galbenă,
ne-a prins eternitatea,
înghesuiți.