Sub bolți de mătase, unde tăcerea se topește,
Se-așază timpul într-o cadență regească,
Și masa, ca un altar de lumină,
Își deschide aripile de cristal,
Chemând poezia să stea la ospăț.

Pe fața albă a porțelanului,
Grădini de arome se ridică încet,
Un șir de versuri dospite-n cuptor,
Cu coaja rumenă a metaforei,
Și miezul cald al cuvântului ales.

Vinurile curg ca veacurile,
În roșu adânc și auriu domol,
Fiecare picătură fiind o rimă străveche,
Un cântec al viței de vie,
Un jurământ rostit în șoapte parfumate.

Majestatea ridică privirea spre bolta-nstelată,
Și lasă să se aștearnă peste tăcere
Un imn fără grabă,
Un vers care hrănește mai mult decât trupul,
Hrănește dorul și visul,
Hrănește liniștea din adâncul inimii.

Fiecare fruct e o metaforă vie,
O rodie ce ascunde o sută de sonete,
Un ciorchine ce poartă-n bobul lui mic
O epopee despre soare și pământ.
Fiecare fir de iarbă presărat în farfurie
Devine strofă verde,
Fiecare mirodenie – un semn al destinului.

Lumânările ard încet,
Topesc umbrele în aur lichid,
Și lasă peste fața mesei
Un strat de vers neștiut,
Ca și cum până și întunericul ar scrie,
Ca și cum până și tăcerea ar cânta.

Aici, cuvântul nu e doar vorbă,
Ci hrană pentru sufletul flămând.
Aici, „Bon appétit” nu-i simplu salut,
Ci o rugăciune, un pact solemn,
Că arta de a trăi e totuna
Cu arta de a spune, de a simți, de a crea.

Și astfel ospățul devine un psalm,
Un poem întins pe fața mesei,
Unde regii și poeții stau alături,
Ridicând paharul către stele,
Închinând nu doar pentru hrană,
Ci pentru frumusețea pură a lumii.