visam că eram treaz
și toate stelele se făcuseră păpuși
mânuite de haosul din mine,
luna trecea, musafiră pe cerul meu,
neștiind de te iubesc ori îți port ură
îmi întemnițam brațele în pielea ta,
în ochii atingerii,
trezindu-mă de-a binelea
visul continua pe mare,
în oglindă de val
eram două icoane într-o singură ramă

într-o singură rană
ne puroiam cele două ființe
prinzând deja mucegai
de atâta vreme de chinuri,
supliciul devenea demon
sub dumnezeul zidit în cămașă de raze,
îți iubeai gura cu gura lui
în sărut și în vorbă

ca la sechele de vin
sângele curgea,
nu era nimic și totuși era
un antidot împotriva liniștii mele
urcată pe meterez de pace

nu găseam dumnezeu
în zgomotele cele toate,
ființele noastre fierbeau
ca sub clocot de draci

în clopot
se auzea Domnul
lărmuind divinitate
și toate stelele se urcau în cer,
preacuvinte de haos