Singurătatea, ce ascunzătoare pentru morţii vii...
Nu lipsa prezenţei ci lipsa unui raport;
doar ştii că printre mai mulţi te poţi ascunde bine
Împreună printre absenţi e cea mai virtuală trăire
cea mai dureroasă aşteptare
vorbim cu personaje imaginare, citim cu voce tare
desmierdăm umbre ale fostelor prezenţe.
Nu mai înţelegi cine eşti, pentru că îţi stă gîndul la
altul
Nici moartea ta, de care nu te mai sperii, nici
Dumnezeu,
nu te mai pot face să crezi ca iadul ar fi diferit.
Astfel nu frica de moarte ci singurătatea devine
mama religiilor,
O strigi, căutînd certitudinea iubirii rămase în tine.
Nimeni nu crede cu adevărat de frică, ci mai degrabă
de dor
iar frica de suferinţe nu e frica de moarte
ci de singurătatea din ea.
Solitudinea e singura certitudine din care mai învie
vreun adevăr
şi de aceea, îndemnul acceptării morţii personale e
inutil.
Fiecare ne apărăm de însingurarea în această idee,
care ne aduce mai puține decît înfruntarea pustiului
din jur,
ba chiar hrăneşte angoasa că vom rămîne aşa.


Demolarea, minciuna, crima, pustiirea, însingurarea
amorsează un iureş de ideologii salvatoare;
Epicur ne-a salvat de tragismul unui adevăr
înlocuindu-l cu o pergolă anxiolitică; moartea nu
doare.
Privind în faţă soarele devenim şi orbi şi epicurieni,
acceptînd singuratatea existenţială ca pe o directivă
de partid.
Nu lipsa prezenţei ci prezenţa absenţei ne izolează,
consimţind-o.


De exemplu, acum te uiţi în telefon, dorind să mă
suni:
Sunt încă prezent fizic, dar interacţionăm printr-un
ecran.
Te întreb, ce fel de relaţie, ce fel de religie se
confinţeşte astfel?
O religie a absenţei; mamă îi este singurătatea, iar
tatăl eşti tu.