vorbeam cu alex despre migraţia berzelor –
tema nu contează,
contează doar că, atunci când ne întâlnim,
orice banalitate se umflă ca drojdia
până ajunge să capete aer doct
de simpozion.

în curând, zice, berzele n-or să mai plece,
încălzirea globală le ține pe loc.
eu, ca să nu tac,
pun imediat pe masă scenariul divorțurilor:
specii fidele,
odrasle crescute alături de același partener şi educate
să practice rutina ca pe o formă
de noblețe,
se trezesc într-o bună toamnă că n-au încotro
și se văd nevoite să renunţe, cu o resemnare jalnică
(pe care, deşi nu sunt barză, simt că o înţeleg)
la singura variaţie de la casnica monotonie

mă mir cât de repede îmi vin ipoteze alături de alex –
(până și concluzia că secretul conviețuirii
nu stă în fidelitate, ci în mii de kilometri de liniște
pentru bietul barzoi,
scos astfel de sub tirania oricărei conversații domestice)

ne înțepăm un pic pe tema asta,
alex n-are răbdare cu misoginismele,
dar continui să apreciez un lucru greu de ignorat:
numele « alex »,
atât de bine plasat în ambiguitate,
încât
nu arcuieşte a întrebare nicio sprânceană.

pot aşadar să-l pronunţ fără teamă la micul dejun
în timp ce nevastă-mea își întinde o felie de pâine cu unt
și se uită cu un fel de mirare blândă
la erudiția mea bruscă despre berze, migrații
și statisticile lor maritale.

e (vreau să zic) atât de captivată de câtă energie consum
cu dezbateri despre teme cretine
(unde dracu vă găsiţi toţi ciudaţii o să rămână o taină
ÅŸi aÅŸa-mi ÅŸi doresc)
încât nu trebuie să brodez explicații,
note de subsol
sau, doamne fereşte, vreo alunecare sinceră
şi involuntar confesivă.