două linii vechi
se întâlnesc din nou
într-o după-amiază.

privirea lui: dreptunghi adâncit,
privirea mea: cerc tremurat.
între noi se așază tăcerea,
pătrat perfect, greu de mutat.

zâmbetul lui e o fereastră deschisă,
zâmbetul meu: un arc fragil.
cuvintele sunt coloane subțiri,
gata să se frângă.

și totuși, în golul dintre ele
se ridică o casă de memorie:
tinerețea noastră,
ridurile: linii noi
pe aceeași hartă.

ne despărțim pe două axe diferite,
dar rămâne desenată în inimă
schița simplă și dureroasă:
două linii
care cândva au fost una.