port toamne tot mai grele-n mine,
asemenea unor ruine,
în care mă ascund
de iarna care vine,
le simt, tot mai adânc
înfiripindu-se în suflet
și în trup,
ca pe un legământ
făcut cu veșnicia,
îmi plimb stafia
pe alei de toamnă,
plătind la fiecare pas un fel de vamă,
cu suferințe noi,
sau cu noroiul adunat pe cale,
iar moartea merge-alăturea de mine agale