,,Ursul și albina" de Virginia Stanciu

Într-un zmeuriş, la munte,
Zumzăie albine multe.
Sunt venite și aleargă,
De prin flori, ca să culeagă,
Să își pună la păstrare,
Tot polenul de prin floare.
Dar deodată, văd c-apare,
Un urs brun, destul de mare,
Ce-a poftit la zmeurică
Și de nimeni n-are frică.
Zumzăind în cor cu toate,
Ca le-a luat din bucate
Trimit şi o lucrătoare,
Să-i iasă direct în cale.
Să-l întrebe pe Mor Mor
De ce-a luat din mierea lor.
Ursul chiar că nu credea
Ce tupeu avea în ea,
Să se aşeze, să discute,
Chiar pe bot, acolo-n munte.
Întinzindu-şi laba mare,
Ursul vrea ca ea să zboare.
Dar albina l-a-înțepat
Şi pe loc a şi plecat.
Nu s-a aşteptat săracul,
Să i se umfle tot capul!
Şi-a văzut, cât e de mare,
Că o albină e mai tare.