Seara se rupe ca o cămașă ieftină,
miroase a transpirație și vin prost,
iar lumea se târăște sub masă,
râzând cu gura plină de cioburi.

Timpul, bețivul bătrân, scuipă-n farfurie
și-mi zice să mai stau —
că dragostea nu-i decât o rană
cu parfum de femeie și cenușă.

Mă sprijin de perete,
mă țin de umbra mea ca de o prietenă veche.
În pantofi mi-au încolțit pietre,
iar strada e o femeie cu picioare murdare
care îți cere țigări și nu-ți spune niciodată mulțumesc.

Undeva, un pat trosnește a lemn bolnav,
cineva geme sub el ca o rugăciune rostită-n glumă.
Fumul se strânge în tavan ca un blestem,
îmi mușcă ochii, îmi linge tâmpla,
îmi spune: „Scrie, nenorocitule,
că altfel mori fără să te știe nimeni.”

Îmi simt oasele cântând sub piele,
a tobă, a inimă spartă,
a femeie care pleacă desculță din vis.
Pe stradă, invalidul râde —
și râsul lui taie aerul ca un cuțit de măcelar.

Eu, paznicul din mine,
bat cu palma-n ușă,
dar nu răspunde nimeni.
Doar noaptea,
cu sânii ei de plumb,
mă strânge la piept
și-mi spune pe nume,
ca o mamă obosită
care știe că fiul ei
n-a fost niciodată sfânt.