Taurul și Bâzoiul de Virginia Stanciu

Afară-i căldură mare,
Nu poți ca să stai la soare,
Iar în curte nu mai vrea
Nici găina să mai stea.
Toate s-au băgat în șură,
Pe sub lemne de căldură.
Taurul abia mai poate,
S-a culcat la umbră în spate.
Măgarul, că e mai mic,
Stă și el pitit un pic.
Taurul s-a enervat
Că pe el s-a așezat,
Un bâzoi mare, scârbos,
Că-l văzuse că stă jos.
Biciuind, ca să-l omoare,
Flutura coada lui mare.
Cum măgarul stă aproape,
L-a pleznit direct în spate.
De durere, abia ședea,
Nici să sufle nu putea.
Dar bâzoiul n-a plecat,
Și taurul s-a enervat,
Crezând că toate
De măgar sunt provocate,
Că ar fi adus bâzoiul
Când a încărcat gunoiul.
Vrea să-l facă să înțeleagă
Să fie curat la treabă.
S-a băgat cu capul în el,
L-a împins spre un gard nițel.
Având copita în spate,
Strâns ținut abia se zbate.
Bietul măgar, cum răgea,
Toată valea răsuna.
Ciobănescul, câine mare,
Prieten cu măgarul, tare,
A sărit rapid să vină,
Că era chiar în grădină.
L-a mușcat destul de rău
Că a văzut că-i mare bou.
Taurul, rănit la pulpă,
A fugit să nu-l ajungă,
Dar s-a împiedicat la poartă,
Lovind șoldul drept, deodată,
Ajungând să șchiopăteze
De nici nu-i venea a crede
Cum el, cel mătăhălos,
De un bâzoi a fost dat jos!