Să se lumineze, domnule,
cu o pâclă subțire de lapte peste sat,
și cu o vacă scuturându-și clopotul
de parcă ar vrea să sune începutul lumii.

Un câine latră în golul dintre două gânduri,
iar un om se ridică încet din somn,
de parcă ar fi fost uitat acolo
de ziua de ieri.

Pe deal, un cioban își ia răsuflarea —
nu pentru el, ci pentru fluierul lui,
care știe mai bine decât el
unde-i doare dorul.

Și undeva,
dincolo de marginea înțelegerii,
se pregătește să vină o femeie —
cu o liniște albă în priviri,
ca o zăpadă care încă nu s-a hotărât
dacă vrea să cadă.

Atunci, poate,
pământul va ofta scurt,
soarele își va potrivi cămașa,
iar dimineața,
ca un actor obosit,
va ieși din culise,
zâmbind în colțul gurii.