cu o singură apăsare
te-am scos din mormânt, din văzduh,
din burta unui rezervor uitat,
Ghilgameș,
ca să-ți ofer o ceașcă de ceai fierbinte,
adus din India —
ceai numit greșit „arabesc”.

arabescul, de fapt, l-ai putea găsi doar pe ziduri.
tu erai ocupat atunci
când s-a interzis sculptura, poezia, cântul
și chiar extazul trupului.
singurul lucru îngăduit
era ascuțirea marginilor —
cu cât mai tăioase,
cu atât mai mare rația noastră de apă și de aer.

știu că te-ai plictisit așteptând atâtea milenii,
dar, măcar, tu n-ai avut nevoie de sânge
nici de cuvinte
ca să-ți hrănești urmașii.

iar acum îmi poruncești
să strâng nouăzeci-și-nouă de pietre
ca să lapidez ferestrele.
nu știi că, după plecarea ta,
am supt sânii tuturor femeilor rămase,
am băut seva copacilor
și n-am lăsat nicio stâncă neatinsă
până nu mi-a dăruit tăcerea ei.

nu vezi cât de înalt am crescut?
până la punctul în care
pot aduce toate cerurile în dormitorul meu
și să le iubesc, unul câte unul,
până când stelele li se vor prăbuși în ochii mei
și nu vor mai ieși niciodată de acolo.

iată, observ acum
cum aburul nu se mai ridică din palmele tale.
pregătește-te —
vei intra în memoria mea
și vei aștepta verdictul meu final.

din cărțile istoriei
îți voi face un foc uriaș,
cu o singură apăsare