în amfora văzduhului
aerul o toxicitate de apă,
ploaie cu pletele până la tină,
în odaie noi luam
un mic-dejun de săruturi
sub soarele astupat de nori,
cafeaua gâlgâia în oală,
ochiul ei negru
ne privea prin cruce de abur,
pătimeam zorii
scoși dintr-o noapte
în care fusesem Adam și Eva,
dezrobiți de frunză
dar în păcat nu-n Eden,
orașul își mânca felinarele
într-o ieșire din nocturn,
la noapte ne-om strânge unul în altul
de frică de frig,
lava din sobă
n-ajunge să încălzească
inimile noastre cu sânge rece
însă cald în cenușă
ajutându-ne spre a zbura