,,Struțul și Jaguarul" de Virginia Stanciu
Struțul, venit în plimbare
Cu puișorii ce îi are,
A zărit în iarba deasă
Un jaguar cu blană aleasă,
Care avea marcată zona,
Cunoscând cum are forma.
Și, văzând struțul, îl întreabă:
— Ce cauți, cu ce treabă?
Te voi învăța eu minte
Să nu-ți mai aduci aminte
De terenul meu marcat,
În care iar te-ai băgat!
Și, nervos, sări deodată
Să-l prindă de beregată.
Însă nu s-a așteptat:
Struțul, în pene infoiat,
L-a împins cu putere,
Cu lungile lui gheare,
Cu, un pas sări înainte,
Și-l lăsă fără cuvinte,
Profitând că e mai mare,
Insista ca să-l doboare.
Jaguarul a rămas mirat:
— Ăsta cred că e sonat,
După cum m-a invadat!
Trebuie să plec rapid,
Să nu rămân invalid!
Struțul, angrenat în luptă,
Că și ciocul îl ajută,
Ciugulea cu-a lui putere,
Că-i făcea mare plăcere.
Iar jaguarul, fără vlagă,
Nu putea să înțeleagă
Cum n-a mers pe ocolite,
Că-s hotare stabilite.
Doar atunci când ai tupeu,
Faci ce vrei de capul tău!
Şi-n lume e mare chin
Când se bagă cel străin!