Noaptea târzie scârțâia în tâmple
ca un tramvai ruginit,
iar oamenii – ăia care nu dorm niciodată –
își vârâseră viețile prin fereastra ei de la parter
ca niște animale cu haine ieftine.

Aurora le deschidea uneori cu un gest
care părea o oboseală veche,
alteori doar închidea ochii
de parcă nu-i pasă dacă intră cineva
sau dacă dispare lumea întreagă.

A fost tot felul de lucruri:
tunsori ratate, meserii trecătoare,
o poveste care nu s-a așezat nicăieri.
Rareori o vedeam.
Și atunci îmi scăpa numele ei pe stradă
ca o monedă ruptă:
Aurora!
Nu se oprea.
Doar ridica un colț de gură,
ca și cum îmi făcea semn
să-mi văd de prostiile mele.

Poate e moartă.
Poate doar s-a ascuns într-o altă viață
unde nu mai ajung nici trenurile întârziate
și nici vorbele mele cu nervi.

Când o să cobor în întunericul ăla mare,
nu din groază, ci din reflex,
am să strig iar după ea.
Prima umbră care-mi va zâmbi
o să primească numele ei
fără să știe de ce.

Și o să treacă mai departe,
firesc, indiferentă,
la fel ca atunci când o vedeam
și nu știam nici eu, nici ea
dacă tot ce-a fost
a fost cu adevărat
sau doar o insectă cu aripi moi,
căreia i-am pus un nume
doar ca să nu se piardă.

Cezar C. Viziniuck