,,Vulpea și gândăcelul” de Virginia Stanciu

Vulpea s-a gândit că poate
Să vâneze stând pe coate.
Și, văzând un gândăcel
Ce se odihnea și el,
L-a întrebat: – Nu vrei, oare,
Să stăm amândoi la soare?
Că m-am săturat mereu
De iepuri, păcatu-i greu.
Vreau să mă pocăiesc,
Nu mai vreau să ciordesc!
Precizând că-i de cuvânt,
Îi întinse o labă-n vânt.
Dar deodată a rămas
Singurică la taifas,
Căci, deșteapta gâză mică
A fugit, că i-a fost frică.
Știind vulpea cea șireată
Că la suflet nu-i curată,
Intră cu dibăcie
La furnici, în galerie,
Unde, ascunsă acolo-apoi,
I-a spus: – Pleacă, soro, înapoi!